Albastrul orb

Mă uit în ochii tăi ca în al zilei senin,

Înconjuraţi de raze ce sclipesc divin

Şi plutesc afabil purtat de vânt,

Plin de sentiment şi fără cuvânt.

Violent,în al pasiunii iezer mă scufund;

Recit elogiu către al tău adânc fără fund

Şi tot cântând către al tău ascuns

Nu găsesc ecou şi nici răspuns.

Ochii ţi se sting abitir ca la apus de astre,

Sunt goi,se ofilesc ca două flori albastre;

Căci petru ei sunt transparent;

Ce privesc candid..fără sentiment.

Mă uit în ochii tăi ca în al nopţii senin

Înconjuraţi de stele ce sclipesc opalin

Şi plutesc emfatic purtat de vânt

În lunga cădere spre pământ.

Draga mea

“A fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atâta intensitate,încât simţi cum mori din cauza vieţii.”
(Emil Cioran-“Pe culmile disperarii”)

Draga mea

Cu sute de flori albe
Te așteptam,draga mea -
Printre siluete slabe,
Umbra te părăsea.


Dimineaţă tristă,
Părul negru,ochii goi -
Curg lacrimi prin batistă
Și pe obraji şuvoi.                

Îngerii nu au in gând
A te întoarce vreodată.
Ai plecat prea curând -
De ce mi-ai fost luată?

Acum lacrimi ţin de sete,
Doru-n inimă se leagă,
Suspinul mă hrăneste,
Întoarce-te la mine,dragă…

În curând, albe petale
Se vor legăna în aer
Deasupra hainelor tale
Şi al morţii giuvaer.

Moartea este doar un vis
Când lângă tine mă voi trezi;
Unde ești tu -e paradis,
Unde nu...voi putrezi.
La fel cum ochii mor fără culori
Om fără iubire cum să mai trăiască...
Când viața te îngheață prin fiori;
Lăsând doi morți să se iubească?

Lumânările ard si se scurg;     
Sub copacii înfloriţi
Cu ochi de mort spre amurg -
Draga mea,să nu mă uiţi…

Destainuire

Îmbrăcată rece,argintiu
Ai plecat de timpuriu
Şi te-ai dus departe,
Pe pământuri uitate
Cu sentiment de ură;

Doar fiinţele reci îndură;
Prin vene îţi curge ceanură
Şi inima ta...goală,nefrântă
Ce învinge dragostea sfântă
Şi încruntă spaţiul dintre noi.

În direcţia ta văd doi ochi goi,
Gata să aducă nori şi ploi.
Ale tale iubite zâmbete
Anunţă fulgere şi tunete
Ce-mi taie usor din răsuflare.

Mă atingeai cu o ardoare...
A unor raze calde de soare.
Când lumina se retrage
Tu fiind viciul ce mă atrage;
Ghidat de noaptea'nstelată.

O amintire de mult uitată.
Pe o câmpie abandonată,
Nostalgic mă gândesc la noi;
Gust amar pe buze moi
De un roşu stins,ruginit.

Vocea ta dulce la asfinţit
Jura a ramâne;de ce ai minţit?
Rece,fără de candoare,
Oh..tu!Dulce nepăsare
Cu ochi negrii ce pătrunde.

.............................................

Până şi lumina zilei se ascunde,
Şi visarea face din ore secunde;
Iubirea în întuneric de mult uitată,
În noaptea asta o să mai mor odată.

Trăirea morţii În nelinistea sorţii

Noaptea,privind tavanul
Simţind durerea,trupul,
Simţind cadavrul;
Sărutând adâncul.


În ochi,purtând doliul
Fericirii;viaţă urâtului,
Descoperind pustiul
Şi otrava cuvântului.


Bântuit de o vină
Poate din altă viaţă,
Nelinişte să devină,
Cu inimă de gheaţă.


Ard în focul disperării;
Apoi praf cărunt
Împrăştiat uitării
Suflat de vânt.

Timpul scurs il masor in pagini inegrite,in trecut recuperat intr-un colaj de  imagini si sentimente distorsionate.

Atunci cand viata ma lasa fara evenimente,zac in amortirea creatiei si inbalsamez amintiri dintr-un timp mereu ineficient pentru o viata de om.

Cant la pianul cu litere, imagini ale realitatii,marturisiri incalcite de  haosul zilnic,urlete de protest a tot ce ne inconjoara,introspectia sinelui universal si rezultatul… o psihoza productiva.

Aste e…,imi sorb cafeaua si continui luminat de becul slab ce privegheaza incaperea,noaptea e lunga mai lunga probabil decat firul intregii mele vieti consumate  in absenta si delir.

Menit pentru aceasta corvoada inutila si vicioasa scriu si regret fiecare cuvant si litera,pentru fiecare concluzie  depasita de timp platesc indiferentei parti din mine insumi.

Intr-un fel scriu ca sa mor. 

Precum zatul de pe fundul canii de cafea,zac acum toate explicatiile pe care le dau zilnic absolutului, un maldar de foi prin care-mi demonstrez rostul.

Nu cer decat restituirea sperantelor,asta e tot ce a ramas in urma timpului consumat.

Ora zero

Cat de sigur poate fi omul de propria existenta,insasi gandul lui spre asa ceva il demonstreaza complet,mai apoi tot ce il leaga de existenta fizica,conceptul devine deja palpabil si nu mai poate fi contrazis.

Il urmeaza apoi  existenta sociala,caci in afara societatii individul isi pierde prezenta,totusi el continua sa existe,dar relatiile  cu ceilalti sunt cele care-i dau cu adevarat presentimentul existentei,astfel spus existenta este independenta de constiinta omului,ea reprezinta tot ce este in afara ei,deci independenta de constientizarea propriei stari care devine certitudine doar prin existenta celorlalti.-omul singur nu exista!? –(bineinteles ar fi vorba despre o singuratate absoluta din momentul nasterii sale.)

Mai apoi timpul,viata in relatie cu timpul istoric nu este altceva decat un reducto-absurduum unde tot generatiile anterioare sunt cele care,sedimentate alcatuiesc certitudinea existentei -a fost deci exista- ,moartea istoriei nu ar fi deci secarea ei de evenimente ci scoaterea ei din contextul societatii,care la randul ei si-ar pierde certitudinea lui a fi.

Balanta dintre existent si nonexistent este intr-un echilibru perfect,la fel si limita fragila ce se impune intre cele doua.

Inexistenta sau antiexistenta este insa mai greu de demonstrat,defapt imposibil daca ignoram dialectica dintre cele doua care explica existenta uneia prin opusul celeilalte.

 Tragica erezie este ca mai usor  credem ca ceva exista decat sa negam existenta acesteia…

Existam doar pentru ca tindem sa credem asta,nu este nici o diferenta dintre imaginatia bolnava a unui schizofreniac si certitudinea existentei noastre…

Si atunci cum sa explici ca nu e  nimic de facut ci de trait doar,de trait pur si simplu…

Nimeni nu prea mai are de spus nimic in ziua de astazi inafara de tanguieli  la adresa starii sociale precare, comentarii mondene,ceva aduceri aminte din vremuri mai bune,ici colo cate un strigat de disperare  cand se mai duce dracu’ cate o treapta a culturii sau a traditiei.Si totusi…

Totusi lumea vorbeste in continuu, televizor, ziare,pe strada,pe internet, da mai ales pe internet de multe ori am impresia ca acolo sa mutat toata elita intelectuala.

Pe vremuri,nu prea demult totusi, ideile erau framantate contempland, acum exista internetul,acum toata lumea scrie,toata lumea are spatiul lui rezervat  in posteritatea infinita a internetului.  Cand diferenta o face doar o intrebare rezultatul se vede clar…        

  Multa lume vorbeste,putini sunt insa cei ce inca spun ceva,dar si mai putini sunt cei care chiar asculta.

Poate a avut dreptate cine a spus ca suntem o natiune de flecari,asa pare eu nu vreau sa judec dar o fac.

In timp ce toata lumea isi expune in cuvinte iadul personal, sau din potriva viziunea paradisiaca a acestei lumi,  cultura ceea adevarata de data asta decade,bibliotecile sunt goale carti nu prea se mai publica ca de’ e criza si in fond oricum scriitorii au murit de foame…

Cartile educa spiritul, dar cine mai crede in spirit?!

Perceptii

    Fi convins ca perceptiile despre trai
    Si-au impins oameni in jocuri mintale
    Pe viata si pe moarte,
    Crezand in drepatate..
    Dar din pacate...
    Suntem prea departe...
    Caci ideea consta si in dragoste,
    Si cred ca imi va pluti pe o apa
    Ce va fierbe sau va fi inghetata
    Si va patina usor spre mine,parca
    Bucuroasa sa ma revada,
    Ca nu ne-am mai vazut de-o viata
    Si a trecut prea mult...
    Dar acum va arata schimbata
    Si prezenta ei o simt adanc.
    Convins ca de data asta...
    Moartea nu o sa ne desparta!
    Dar ma incrunt...
    Caci imi va lua tineretea
    Si o sa ma faca iar carunt!
    Arma ei este blandetea;
    Ea recastigand tineretea..
    Eu batranetea...

Veneric.

1000 de ganduri

Da,dupa un an jumate de postari,de incercari defapt,incercari  de a spune ceva , in anonimatul internetului,
am implinit 1000 de vizualizari !
Multumim tuturora pentru atentia acordata,pentru  cunoscutii care ne-au citit cu incredere dar si pentru majoritatea anonima. care ne-a citit si comentat.Sper ca si incontinuare sa existe cineva care sa ne dea  din timpul lui macar 5 min ,asa intre doua fumuri de tigara...

Ca blogger ma simt foarte des ca un vanzator ambulant de adevaruri dureroase ce sfarma dintii oricarui vis ce incearca sa muste din noi dar ma bucur  totusi ca exist printre randurile acestui blog, scriitor umil care-si vinde povestea...

Nacht und nebel

Fiecarei generatii ia fost acordat prilejul de a sustine o cauza,prilejul unui martirism sincer cu riscul suprem de a pierde tot fara nadejdea vreunui castig in afara propriei integritati.

Adevarul s-a revelat in ambiante diferite dar intotdeauna prin sincera suferinta menita nu sa pedepseasca sau sa demonstreze ceva ci sa mantuie,sa desfinteze absurdul prin absurd.

Legionarul,detinutul politic,dizidentul necunoscut,calugarul pustnic sau chiar taranul simplu cu nestramutata lui dreapta socotinta,toti au avut menirea de a fi “acolo ,atunci”.

Acum cand societatea mai supusa ca oricand isi accepta pioasa soarta de “sacrificiu”, cand ignoranta a devenit un remediu etic,pare de neimaginat orice sacrificiu propriuzis iar marturia oricarei solutii este o iluzie vesnic inadaptabila prezentului.

Sfarsitul se consuma tacut in acordurile societatii si n-ar strica aici un pic de morala old school caci lumea uita si tinde sa se reinventeze.

Cand acorduri gen ACTA incep sa trezeasca temeri cu privire la libera exprimare,la control toata lumea se teme sa nu piarda ceva ce demult a fost pierdut defapt.

Nimeni nu s-a gandit sa judece insa sursele adevarate ale dementei consumatoriste ale dorintelor dominante si comune care acapareaza mintiile slabe si majoritare, in loc sa priveasca in fata sa ,societatea abereaza generalizand.

Au apus vremurile cand se murea pentru o parere,cand riscai totul daca te impotriveai,si totusi nimeni nu mai vrea sa riste .

Acum departe de imaginea carcerei bantuie mai degraba frica unei morti in societate,dar virtutea cea mai de baza este tot rezistenta.

Generatiile au trecut,au spus ce au avut de spus,si-au riscat vremelnica viata,acum e randul nostru…

“Ah de-as putea sa dorm si s-a va visez altfel…”

Bal mascat

Printre cele 366 de scene
Ce te ineaca in singuratate
Si iti dezvolta migrene
Vaslind pe pamanaturi uscate
Dar,trebuie sa mergi mai departe

...............................

Asa ca..Luni isi pune o masca "obosita"
Imitand'o pe Sfanta Duminica,
Apoi Marti porneste spre taiere
Odata ajunsa,purtand masca "tacere"
Si trece,inca o seara fara stele;
Se vede si meircurea la o masa
Purtand masca "tristete",pare a fi turmentata
Atat de beata incat este aproape moarta.
Joia inspiranduse din masca "singuratate",
o priveste,o adoara,o strange in brate,
In fata oglinzii,o pune si se priveste mai departe.
Vinerea,dimineata gustand cafeaua;
Imprimand in abur povara
Purtand o masca "franta" sora cu greutatea
La final se vede sambata..neclar..
Un aer ciudat.."ordinar",
Ucigand Duminica in zadar.

By. Veneric

A mai trecut un an , o spunem cu totii oftand cu dezamagire sau obositi sa tot asteptam an de an alte si alte himere ale destinului constrans sa dezamageasca.

Tragem linie,facem socoteala si o luam de la capat,inca un an in care am imbogatit si mai mult colectia de clisee,de amintiri uitate repede,de zile linistite cu un divin sens dat singuratatii,experienta pura sau doar visare….

Fragment din absolut, un an in care nu am reusit sa prindem nicio clipa s-o eternizam,sa o pastram macar asa uscata de viata pentru parfumul ei,inca o frustrare cu care va trebui sa traim o vreme

366 de zile in care se poate intampla cam orice,366 de zile de decizii care se vor determina succesiv una pe alta. Ar trebui deci sa profitam de pretul pe care il platim vietii,sa ne extragem din efemer traind prezentul si sa uitam stropii nefericirii noastre pe foi scrise in culoare sau muzica, sa topim incet cadenta plictisului citadin redandu-ne inapoi libertatea si cu e ape noi insine.

In urma unui an ideile distillate in spirit si amintirile vii din zilele de liniste sunt cele care raman cu noi plusate de ceva cearcane nevindecate si rataciri…

Omul care uita cerul instelat isi uita si propria spiritualitate. Suntem citadinizati pana la modul in care naturalul pare supranatural iar tot ce tine de civilizatie firesc poate chiar origine, incadrati in sisteme ce ne cultiva uitarea si blestemati de ratiunea ce incinereaza spiritul reducandul la efemeritatea materiei, si totusi...

O parere de rau este concluzia fiecarei zile trecute in absurd si senzatia deja patologica a schimbarii definitive s-a intiparit demult in constiinta fiecaruia intr-un mod sau altul demonsrand inca odata imprevizibilitatea vietii . Prezentul e demult o cota care rareori o atingem iar trecutul este locul in care am fugit ca sa inlocuim acele lucruri care n-au supravietuit timpului, unde suntem cand nu suntem prezenti dar nici refugiati in trecut? poate doar cu ochii in departari.

Putini sunt cei ce mai aud adevarul precum murmurul unei rugaciuni spuse de un calugar batran ,putini sunt cei ce asculta vantul obosit suierand prin ruinele unor generatii pierdute arse de timp si calcate in picioare prin negarea intelepciunii lor , putini ce mai gasesc consolare intr-o cana de cafea…

Chiar daca absurdul devine evident, nu urletul de durere ci dorinta de tacere va fi ceea care va sterge marturia tristetii .

Efemer

Fugarit mereu de timp, incercand sa prind clipa,sa o transform in vesnicie ,raman doar cu umbra unui suspin pierdut in efemer ,perfectiunea acelei clipe o ordine de contraste in asteptarea eternitatii…

Se spune ca o imagine face cat o mie de cuvinte,dar cu siguranta o mie de cuvinte fac mai mult decat o imagine.

Fotografia,umbra a suspinului, tine captiva o schita a interpretarii noastre,care insa nu valoreaza nimic fara amintirea care-i da viata…




Per aspera ad astra…

E foarte frumos cand reusesti sa-ti futi sanatatea prin bautura si tot felu’ de fumuri incercand sa uiti ca esti blocat,ca nu ai scapare dintr-o lume surogat in care nu-ti gasesti locul si in care iti blestemi fiecare dimineata pe care o mai apuci,dar nu e de ajuns.

Idealuri,valori morale, prieteni,familie toate astea se spulbera cu timpul ,ramai singur,neconsolat de viata captiv intr-un timp mort,dezolant ca o gara pustie din provincie.

 Totul devine o memorie,o amintire fada a unei vieti irosite si atat,nema dimensiune spirituala,nema perspectiva filozofica,doar o consecventa temporala dintre trezitul dimineata cu un gust coclit de bautura ieftina intiparit pe cerul gurii si culcatul seara,obosit dupa numeroasele rataciri printer strazile de la periferia orasului.

Contemplatie infinita,idei pierdute prin fumul de tigara,pagini de cuvinte fara sens si o dorinta intensa de tacere ce domina totul.  Mai raman ecourile unor randuri uitate ce rasuna rece in singuratatea celor patru pereti si reflexiile ciudate ale zilei…

Sentimentul inutilitatii ruineaza orice ambitie inlocuind-o cu incertitudini interminabile , iar visul din pragul nebuniei apasa greu constiinta roasa de vina.

Timpul destrama firul vietii in sunetul trist al pianului disperarii  lasand in urma cuvinte .

Per aspera ad astra…

Contemplativ,

Fiecare dintre noi avem alegeri de facut,iar fiecare drum ales are o singura directive,orice am alege nu putem gresi,ne aflam cu totii intre limitele absurdului.

Necuprinsul,taina a tacerii,zgomot al gandirii se afla in fiecare din noi bine ascuns dupa Cortina decadenta a materialitatii.

Nenumaratele rataciri ireversibile,cauta un sens,o logica a absurdului data unei iluzii a perceptiei,timpul. Punct mort al ratiunii dar totusi perceptibil spiritual ,infinitatea abis atemporal ne absoarbe continuu si este chiarun efect al propriilor fapte,consecinta a intrebariilor ce cauta certitudinea din raspuns.

Aplecati sub povara destinului cu fruntea ingropata in palmele cautarilor neanduratoare,pierduti in conteplatie ne lovim mereu de acelasi terminus al gandirii,o limita a constientului instinctiv.

Pastratori tainici ai raspunsului,ce zace tocmai in praful amintiriilor noastre,experiente trecute,atatea vieti cicatrizate intr-o singura idee…

“Numai uitand ne putem adduce aminte cu adevarat”

Sa bem deci nectarul dulce al uitarii de sine si sfidand prin lipsa intrebarii, insasi temporalitatea care va sopti pana la urma un raspuns…

Timp repetitiv

Timpul a inghetat aici,intre limita dintre oboseala si dezgust zace totul inegrit de nimicitia omeneasca.

Aceleasi 4 anotimpuri ce se succed obsedant din nou si din nou,acelasi ceas care ticaie fara folos trecerea unei eternitati,aceasi oameni,acelasi primitivism grotesc care determina consecinte dezastruase,aceleasi moravuri puturoase care alcatuiesc societatea.

Aceleasi fete inexpressive care ascund o inconstienta aproape vegetala ,ignoranta si dispret.

Aceleasi  intrebari si aceasi tacere lipsita de raspuns.

Doar pentru cei neatinsi de veninul cunoasterii zilele trec fara aceasta cruciala observatie,pentru ei timpul nu este repetitiv iar viata nu este predictibila,curiozitatea zilei de maine ii impinge spre a-si trai viata mai departe in necunoscut. In privinta celor mai constienti sau chiar hiperlucizi viata usor predictibila deja se scurge incet, incet ,de multe ori far sa mai aduca nimic nou.

Atinsi de perfectiunea obisnuintei ,o eleganta familiara ne cuprinde iar  rutina salvatoare devine un fel de mijloc de rezistenta continua care intervine adesea pentru a crea un cadru propice lirismului sau dimpotriva ca o cenzura in calea cunoasterii

Totul se repeta prin verbul “a fi ” ; aceasi ritmicitate ce sta sub semnul continuitatii verbului suntem.

Pana si aparentele au ramas neschimbate in acest univers atemporal in care plictisul naste poezii iar activitatea iluzii...

Paradox

Scufudat in intunericul noptii,
In fumul des al mortii;
In ceata desa a zilei,
Ultimul kilometru al milei,

Scaparea din ciclul vietii
Urla-n linistea diminetii;
Tot raul din jur se soarbe,
In mine,durerea nu doarme.

Cerul fiind tot timul negru,
Stelele mereu reci ca fieru;
Natura de mult moarta,uscata,
Prezenta ei nefiind simptita.

Eu,in ploaia rece a destinului,
Ganditor,in balta timpului;
Ma indrept spre capat singur,
Cunoscandu-mi soarta,inclinul.


M-am uscat de la radacina,
Si viata mea se inclina;
Prin vene mi se scurge viata,
De asta am unit-o cu moartea.

Eu nu mai exist,doar sunt;
Sau pote,am fost de mult,
Inante de acest eter al negrului
Linistit in abisul pamantului.

Citindu-mi cartea vietii mele,
Putine randuri,ma pierd intre ele;
Sentimente pierdute,nesimptite,
Sub greutatea timpului strivite.

Acestor ganduri am cazut voluntar
Si,probabil se intampla iar;
Suferinta fiind aplificata,
Cu fiecare secunda de viata.

Pana si lumina zilei se ascunde,
Si visarea face din ore secunde;
Iubirea in intuneric de mult uitata,
In noaptea asta o sa mai mor odata.

By repuls

Fapte,

Priviri sfredelitoare ce patrund adanc in suflet si-l lasa decojit de mantaua de carne si oase,cauta acum odihna pe banca sufletului meu.

Rece ca un batran retras in singuaratatea  lui de prea multe veacuri ,alunga priviea ce cauta sa-I citeasca suferinta,singura lui biografie…

Raspunsul ajunge repede, sentimente fragile se sparg acum in mii de cioburi taioase ce se infig in raniile demult deschise ,nevindecate dupa atatea si atatea leacuri.

Constiinta urla disperata de consecintele faptelor ei  iar flacarile infernului propriu mistuiesc ori ce fel de speranta pe care nici macar lacrimile ingerilor nu le mai pot reinvia din cenusa lor.

Blestemat de-acum in colo se merg spre nicaieri si asteptand ca alta viata sa rasara pe ruinele mortii ,suferinta invige stiind ca nu exista iertare pentru cine iubeste si uita…

Fara sens.

Oare sunt singurul care vede ca totul se darama,dispare ,toate putrezesc si se descompun,numic nu ramane intreg nici chiar spiritul…

Sunt oare singurul cap neatins de cangrena asta psihologica care ne inconjoara?

Pana acum m-am zbatut m-am luptat si m-am mintit incontinuu ca lucrurile nu sunt defapt asa si ca poate schimbarea va veni,ca soarele se va ivi dupa atatea ploi dar defapt realitatea este neschimbata doar perceptia ei este de multe ori alterata de toate aceste indemne false de mai bine spuse de tot felul de papagali retardati care habar nu au ce inseamna binele sau raul,grotescul si angelicul,frumosul si uratul…

De ceva timp am realizat ca totul a fost defapt o minciuna mare cat casa, doar o coperta viu colorata a unui caiet rupt si murdar pe ale carui pagini ingalbenite de vreme sta scrijelit adevarul.

De ce sa te mai chinui sa construiesti in material daca sti ca praful se va allege de tot?

Odata ce majoritatea dorm in pace fara sa stie ce ii asteapta si ce se intampla cu ei, de ce as veni eu sa tulbur comodul somn al ignorantei,sa-I trezesc la realitate ar fi doar un masacru fara sens o cruzime greu de suportat(de ei).

Pana la urma ce vina am eu ca m-am nascut batran intr-o lume cretina…?

Manipularea

Cu mintiile spalate de generatii si generatii de propaganda care incearca sa asimileze pana si mintiile cele mai combatante intr-o masa unitara de oameni care pot fi manipulati la prima comanda,si folositi de cele mai multe ori in scopul perfidei nedreptati, omanirea se lafaie in propiria inconstienta.
Stralucita cunoastere a psihologiei maselor poate da puteri nebanuite celor care o detin si o folosesc in propriul scop, ea poate ruina popoare sau dimpotriva sa construiasca altele mai infloritoare. Ea poate, spre deosebire de alte modalitati de detinere a controlului sa cucereasca si spiritul si psihicul oamenilor fata de detinerea puterii in plan material
In cela mai multe cazuri,propaganda(sau publicitatea fie ea a bunurilor si serviciilor materiale fie ea electorala sau de alta natura ) este bazata pe cunoasterea dorintelor dominante si comune care acapareaza si slabesc mintiile slabe si majoritare.
Mergand pe principiul '' da-i omului ceea ce vrea sa vada sa auda si sa creada" chiar daca asta inseamna sa-l induci intr-o halucinatie comoda,astfel el devenindu-ti sclav sau descopera adevarul cel mai dureros cultivandu-i deznadejdea si accelerandu-i caderea in prapastie sau mai bine zis in plasele manipulatorului.
Doar intelepciunea deschiderea totala spre adevar, realitate, ascultarea propriei voci interioare (constiinta) si credinta nu cea in care suntem obligati sa credem ci cea care o simtim profund in noi , ne poate elibera din lanturile(invizibile de altfel) de care suntem legati.

Leaganul

Mam saturat de viata,
Sunt de gheata
Nu mai vad nimic in fata...
E doar ceata
Totul fiind de piatra.

Mam saturat de tot,
Totul fiind un joc
Asteptand un potop,
Vom sta pe loc
Sfarsiind inecati in foc;

Venind din acel cer
De la care nu mai cer
Decat o ploaie cu sange,
O vad cum plange
cele mai mute urlete.

Tinand moartea aproape...
Aproape ca propia personaltate
Te striga de departe,
Iti mai da o mie de sperante
Cine?Acea dragoste.

De mult visata,
Niciodata uitata,
Prea asteptata
Prea mult iubita
Este necontrolata.

Neinteles de nimeni,
Cu un suflet si-o minte
Mai grele ca altele o mie,
Sentimente grele venind spre mine,
Toate acestea pentru tine.

Multe si grele am simtit,
Felul de a simti nefiind finit,
Fiind total infinit
De aceea nefiind iubit
Fiind mereu ocolit.
by Repuls

OGLINDA.SABIE CU DOUA TAISURI

Aceasta este una din poeziile prietenului meu REPULS:

Voua,ca oameni va fost menit
Sa ma faceti sa sufar la nesfarsit,
Ma doare,sufletul mi-a fost clintit,
Intre viata si moarte ma-m ratacit.
Dar inca nu sa sfarsit.

Inot printre atatea probleme reale;
Si ma inec intre celea mintale
Imi taie usor orice rasuflare
Este dureros,si inca ce ma doare.
Cele mai crunte boli sunt cele spirituale.

Nu am al trei-lea ochi in ceata
O sa iti dai seama fata in fata;
Constiinta si igerul tau te invata
Ca ceea ce iti doresti nu primesti in viata.
Invata sa stingi focul si sa ramai de gheata.

Imi tariesc viata ca moartea
Dintre toate,cautand doar dragostea;
Cautand sa scap de captivitatea,
Si mai presus de tulburarea
Apei pe care,imi va pluti iubirea.

Trezindu-ma pe o banca intr-un parc pustiu,
Inconjurat de acel nor cenusiu;
In jurul nucleului nu e nimeni,e pustiu
Pe pictura somnului meu fiind pictat cu glasiu.
Fiind in coma vietii mele,sa ma trezesc?Nu stiu.

Original by REPULS

Viata privita ca un joc de Tetris

Suntem cu totii prinsi intr-un joc de tetris din care singura scapare este moartea sau sa castigam jocul.

Pe masura ce nivelul avanseaza intampinam tot mai multe greutati in a ne pune in ordine viata,timpul trece din ce in ce mai repede iar noi nu reusim sa construim nimic pentru viitor si chiar daca reusim sa o facem totul se  naruie intr-o clipa si o luam iarasi de la zero.

Ne zbatem sa reconstruim ceea ce cu mainile noastre am distrus dar nu reusim si in final pierdem,iar cand totul parea pierdut realizam ca nimic din ceea ce am facut in viata nu pierise in van,aflam ca scorul a fost totusi tinut si luat in seama...

Realistul...

Ca un fluture inramat,care isi pierde incetul cu incetul culoarea si devine in cele din urma doar un contur o umbra asa este omul realist.

Vede si intelege lucrurile din jurul sau la inceput afectat,depresia si anxietatea il cuprind cu fiecare minciuna demascata,cu fiecare lovitura primita de la viata; mai tarziu reusind sa ascunda in sufletul sau durerea incercand sa mearga mai departe,sa reziste pana la capat nu poate tolera ignoranta celorlalti condamnndu-i pe toti si dand vina uneori pe circumstante iar din ce in ce mai mult pe Dumnezeu neantelegand cum poate permite toate astea.

Cu trecerea timpului realizeaza ca lucrurile nu sunt cum ar trebui sa fie, ca nimic din ce mai pastra amintirea unor vremuri mai bune nu mai exista ca oamenii se schimba iar sentimentele se pierd undeva in bucla timpului.

In unele zile cu soare mai apare rareori si licarirea unei sperante chinuind omul,dandu-i motive sa creada ca se mai poate face ceva.....