Draga mea

“A fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atâta intensitate,încât simţi cum mori din cauza vieţii.”
(Emil Cioran-“Pe culmile disperarii”)

Draga mea

Cu sute de flori albe
Te așteptam,draga mea -
Printre siluete slabe,
Umbra te părăsea.


Dimineaţă tristă,
Părul negru,ochii goi -
Curg lacrimi prin batistă
Și pe obraji şuvoi.                

Îngerii nu au in gând
A te întoarce vreodată.
Ai plecat prea curând -
De ce mi-ai fost luată?

Acum lacrimi ţin de sete,
Doru-n inimă se leagă,
Suspinul mă hrăneste,
Întoarce-te la mine,dragă…

În curând, albe petale
Se vor legăna în aer
Deasupra hainelor tale
Şi al morţii giuvaer.

Moartea este doar un vis
Când lângă tine mă voi trezi;
Unde ești tu -e paradis,
Unde nu...voi putrezi.
La fel cum ochii mor fără culori
Om fără iubire cum să mai trăiască...
Când viața te îngheață prin fiori;
Lăsând doi morți să se iubească?

Lumânările ard si se scurg;     
Sub copacii înfloriţi
Cu ochi de mort spre amurg -
Draga mea,să nu mă uiţi…

Destainuire

Îmbrăcată rece,argintiu
Ai plecat de timpuriu
Şi te-ai dus departe,
Pe pământuri uitate
Cu sentiment de ură;

Doar fiinţele reci îndură;
Prin vene îţi curge ceanură
Şi inima ta...goală,nefrântă
Ce învinge dragostea sfântă
Şi încruntă spaţiul dintre noi.

În direcţia ta văd doi ochi goi,
Gata să aducă nori şi ploi.
Ale tale iubite zâmbete
Anunţă fulgere şi tunete
Ce-mi taie usor din răsuflare.

Mă atingeai cu o ardoare...
A unor raze calde de soare.
Când lumina se retrage
Tu fiind viciul ce mă atrage;
Ghidat de noaptea'nstelată.

O amintire de mult uitată.
Pe o câmpie abandonată,
Nostalgic mă gândesc la noi;
Gust amar pe buze moi
De un roşu stins,ruginit.

Vocea ta dulce la asfinţit
Jura a ramâne;de ce ai minţit?
Rece,fără de candoare,
Oh..tu!Dulce nepăsare
Cu ochi negrii ce pătrunde.

.............................................

Până şi lumina zilei se ascunde,
Şi visarea face din ore secunde;
Iubirea în întuneric de mult uitată,
În noaptea asta o să mai mor odată.

Omul care uita cerul instelat isi uita si propria spiritualitate. Suntem citadinizati pana la modul in care naturalul pare supranatural iar tot ce tine de civilizatie firesc poate chiar origine, incadrati in sisteme ce ne cultiva uitarea si blestemati de ratiunea ce incinereaza spiritul reducandul la efemeritatea materiei, si totusi...

O parere de rau este concluzia fiecarei zile trecute in absurd si senzatia deja patologica a schimbarii definitive s-a intiparit demult in constiinta fiecaruia intr-un mod sau altul demonsrand inca odata imprevizibilitatea vietii . Prezentul e demult o cota care rareori o atingem iar trecutul este locul in care am fugit ca sa inlocuim acele lucruri care n-au supravietuit timpului, unde suntem cand nu suntem prezenti dar nici refugiati in trecut? poate doar cu ochii in departari.

Putini sunt cei ce mai aud adevarul precum murmurul unei rugaciuni spuse de un calugar batran ,putini sunt cei ce asculta vantul obosit suierand prin ruinele unor generatii pierdute arse de timp si calcate in picioare prin negarea intelepciunii lor , putini ce mai gasesc consolare intr-o cana de cafea…

Chiar daca absurdul devine evident, nu urletul de durere ci dorinta de tacere va fi ceea care va sterge marturia tristetii .