Declarație din Ianuarie

Ca un jurnal de naufragiu, pierdut in insula ta de zâmbet
Unde prezentul e trecut și de varsă în marea ta de suflet.
Viitorul e preludiul amurgului, îl face mai dorit în așteptare,
Să te pictez cu sentimente acum și în viața următoare.

O silueta cu șapte corpuri, toate-mi sunt șabloane
Ce se lasă conturate de pasteluri reci, anotimp de sine...
Neființă e iubirea, o stare de veghe ce nu sa îmbrăcat în carne
Iartă-ma că sunt om si nu te pot iubi mai bine.

Un amalgam de litere ce te-au mințit cum nimeni nu minte.
Iubirea ne este paradisul promis, nedescris de cuvinte.

Draga mea

“A fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atâta intensitate,încât simţi cum mori din cauza vieţii.”
(Emil Cioran-“Pe culmile disperarii”)

Draga mea

Cu sute de flori albe
Te așteptam,draga mea -
Printre siluete slabe,
Umbra te părăsea.


Dimineaţă tristă,
Părul negru,ochii goi -
Curg lacrimi prin batistă
Și pe obraji şuvoi.                

Îngerii nu au in gând
A te întoarce vreodată.
Ai plecat prea curând -
De ce mi-ai fost luată?

Acum lacrimi ţin de sete,
Doru-n inimă se leagă,
Suspinul mă hrăneste,
Întoarce-te la mine,dragă…

În curând, albe petale
Se vor legăna în aer
Deasupra hainelor tale
Şi al morţii giuvaer.

Moartea este doar un vis
Când lângă tine mă voi trezi;
Unde ești tu -e paradis,
Unde nu...voi putrezi.
La fel cum ochii mor fără culori
Om fără iubire cum să mai trăiască...
Când viața te îngheață prin fiori;
Lăsând doi morți să se iubească?

Lumânările ard si se scurg;     
Sub copacii înfloriţi
Cu ochi de mort spre amurg -
Draga mea,să nu mă uiţi…

Trăirea morţii În nelinistea sorţii

Noaptea,privind tavanul
Simţind durerea,trupul,
Simţind cadavrul;
Sărutând adâncul.


În ochi,purtând doliul
Fericirii;viaţă urâtului,
Descoperind pustiul
Şi otrava cuvântului.


Bântuit de o vină
Poate din altă viaţă,
Nelinişte să devină,
Cu inimă de gheaţă.


Ard în focul disperării;
Apoi praf cărunt
Împrăştiat uitării
Suflat de vânt.

Contemplativ,

Fiecare dintre noi avem alegeri de facut,iar fiecare drum ales are o singura directive,orice am alege nu putem gresi,ne aflam cu totii intre limitele absurdului.

Necuprinsul,taina a tacerii,zgomot al gandirii se afla in fiecare din noi bine ascuns dupa Cortina decadenta a materialitatii.

Nenumaratele rataciri ireversibile,cauta un sens,o logica a absurdului data unei iluzii a perceptiei,timpul. Punct mort al ratiunii dar totusi perceptibil spiritual ,infinitatea abis atemporal ne absoarbe continuu si este chiarun efect al propriilor fapte,consecinta a intrebariilor ce cauta certitudinea din raspuns.

Aplecati sub povara destinului cu fruntea ingropata in palmele cautarilor neanduratoare,pierduti in conteplatie ne lovim mereu de acelasi terminus al gandirii,o limita a constientului instinctiv.

Pastratori tainici ai raspunsului,ce zace tocmai in praful amintiriilor noastre,experiente trecute,atatea vieti cicatrizate intr-o singura idee…

“Numai uitand ne putem adduce aminte cu adevarat”

Sa bem deci nectarul dulce al uitarii de sine si sfidand prin lipsa intrebarii, insasi temporalitatea care va sopti pana la urma un raspuns…