Declarație din Ianuarie

Ca un jurnal de naufragiu, pierdut in insula ta de zâmbet
Unde prezentul e trecut și de varsă în marea ta de suflet.
Viitorul e preludiul amurgului, îl face mai dorit în așteptare,
Să te pictez cu sentimente acum și în viața următoare.

O silueta cu șapte corpuri, toate-mi sunt șabloane
Ce se lasă conturate de pasteluri reci, anotimp de sine...
Neființă e iubirea, o stare de veghe ce nu sa îmbrăcat în carne
Iartă-ma că sunt om si nu te pot iubi mai bine.

Un amalgam de litere ce te-au mințit cum nimeni nu minte.
Iubirea ne este paradisul promis, nedescris de cuvinte.

Colțul din glob

Mă caut printre obiecte și'n ale lor umbre
 Cu mâinile reci,cu privirea-mi tulbure
 Alunecând palid printre ele... atingându-le;
 Mă pierd mecanic în a orașului nebule.
 
 De pe a cerului cearcăne se scurg lacrimi
 Și cad mai adânc în amintiri și patimi;
 Afară plouă,îmi plouă în suflet și mă clatin
 Când la geam mai bate câte un paltin.
 
 Cadaveric,stau și vorbesc pereților de lut:
 "Visele apar din frică și frica din trecut,
 Soarele răsare pentru a merge la amurg."
 Pe cafeniul pereților lacrimi se scurg.
 
 Pe înserate îmi aprind,încet,o lumânare
 Și rup lent un buchet de flori... pare
 Odată cu simțirile ce'mi arătase fericirea;
 În timp ce nu iubesc,pierd nemurirea.
 
 Inima'mi tristă,un diapir paralizat în piatră,
 Ascultă cum cântă ploaia la fereastră,
 Scaldata'n picături reci,ce tot cad amarnic;
 Al lunii chip serafic îl caut zadarnic.
 
 .........................................................
 
 Noaptea pleacă și eu cad răpus de nori
 Incautarea fericirii,condus de zori
 Spre un alt apus,spre alt gând ascuns
 În drumul spre al fericirii răspuns.

Dulce amar

Parfum dulce în urma ei
Alunecând printre tei.
Singura pe cararea întunecată
Eu,singurul ce o aşteaptă.

Simţind gustul amar al morţii,
Pe spinii însângeraţi ai vieţii,
Pe petalele ploate ale dimineţii,
Mergând încet pe visul nopţii.

Trăind numai în vise,
Sentimente neatinse,
Două priviri nestinse,
De un vânt rece împinse.

Pâna şi vântul,încet îmi şopteşte,
Că nu o voi întâlni,şi apoi se opreşte;
Fără ea sufletul,corpul mi se ofileşte,
Şi în lumea mea,nimic nu mai înfloreşte.

Viaţa mea,măsurată în secunde,
Dureri neîncetat de profunde,
Toate fiind prea mari,prea multe,
Nu mai văd vârful acestui munte.

Albastrul orb

Mă uit în ochii tăi ca în al zilei senin,

Înconjuraţi de raze ce sclipesc divin

Şi plutesc afabil purtat de vânt,

Plin de sentiment şi fără cuvânt.

Violent,în al pasiunii iezer mă scufund;

Recit elogiu către al tău adânc fără fund

Şi tot cântând către al tău ascuns

Nu găsesc ecou şi nici răspuns.

Ochii ţi se sting abitir ca la apus de astre,

Sunt goi,se ofilesc ca două flori albastre;

Căci petru ei sunt transparent;

Ce privesc candid..fără sentiment.

Mă uit în ochii tăi ca în al nopţii senin

Înconjuraţi de stele ce sclipesc opalin

Şi plutesc emfatic purtat de vânt

În lunga cădere spre pământ.

Draga mea

“A fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atâta intensitate,încât simţi cum mori din cauza vieţii.”
(Emil Cioran-“Pe culmile disperarii”)

Draga mea

Cu sute de flori albe
Te așteptam,draga mea -
Printre siluete slabe,
Umbra te părăsea.


Dimineaţă tristă,
Părul negru,ochii goi -
Curg lacrimi prin batistă
Și pe obraji şuvoi.                

Îngerii nu au in gând
A te întoarce vreodată.
Ai plecat prea curând -
De ce mi-ai fost luată?

Acum lacrimi ţin de sete,
Doru-n inimă se leagă,
Suspinul mă hrăneste,
Întoarce-te la mine,dragă…

În curând, albe petale
Se vor legăna în aer
Deasupra hainelor tale
Şi al morţii giuvaer.

Moartea este doar un vis
Când lângă tine mă voi trezi;
Unde ești tu -e paradis,
Unde nu...voi putrezi.
La fel cum ochii mor fără culori
Om fără iubire cum să mai trăiască...
Când viața te îngheață prin fiori;
Lăsând doi morți să se iubească?

Lumânările ard si se scurg;     
Sub copacii înfloriţi
Cu ochi de mort spre amurg -
Draga mea,să nu mă uiţi…

Destainuire

Îmbrăcată rece,argintiu
Ai plecat de timpuriu
Şi te-ai dus departe,
Pe pământuri uitate
Cu sentiment de ură;

Doar fiinţele reci îndură;
Prin vene îţi curge ceanură
Şi inima ta...goală,nefrântă
Ce învinge dragostea sfântă
Şi încruntă spaţiul dintre noi.

În direcţia ta văd doi ochi goi,
Gata să aducă nori şi ploi.
Ale tale iubite zâmbete
Anunţă fulgere şi tunete
Ce-mi taie usor din răsuflare.

Mă atingeai cu o ardoare...
A unor raze calde de soare.
Când lumina se retrage
Tu fiind viciul ce mă atrage;
Ghidat de noaptea'nstelată.

O amintire de mult uitată.
Pe o câmpie abandonată,
Nostalgic mă gândesc la noi;
Gust amar pe buze moi
De un roşu stins,ruginit.

Vocea ta dulce la asfinţit
Jura a ramâne;de ce ai minţit?
Rece,fără de candoare,
Oh..tu!Dulce nepăsare
Cu ochi negrii ce pătrunde.

.............................................

Până şi lumina zilei se ascunde,
Şi visarea face din ore secunde;
Iubirea în întuneric de mult uitată,
În noaptea asta o să mai mor odată.