Ma uit la semi-intunericul de afara prin perdeaua camerei
mele da acum si ma gandesc ca au trecut cativa ani de cand muncesc de cand
rutina a inceput si ea sa mai stearga din randurile astea si din mine implicit.
Nimic de zis de munca,doar cliseistica de rigoare,zile
golite de sens si de timp in care mintea rataceste aiurea,daca nu prin arhiva
de amintiri atunci printr-un viitor fictiv. Nostalgic dupa viitor…
Te poti numi individ in societate atat timp cat poti simula
ca esti liber si fericit. Cum poti fi singurul trist dintre un milion de
fericiti? Si cum poti accepta fericirea daca ceilalti nu au primit-o,poti fi
singurul fericit dintre un milion de oameni tristi ?
In momentul in care renunti sa simulezi devi singur in
multime, devi MUT.
Micile pauze pe care le-am avut intre servicii m-au
dezorientat si mai mult,as zice ca m-au dezechilibrat psihic ha ha, sa fi
panicat de libertate si sociopatia pe care ai capatat-o cu atata antrenament
zilnic sa se decojeasca si sa incepi sa simti din nou?! Cred ca cele mai importante zile din viata
mea au fost atunci cand ma aflam intre un sfarsit si un neinceput, adica fara
vre-o idee a ce voi face in continuare, cumva pe nicaieri cand priveam in gol
si nu puteam sa vad inainte.
Exista un amestec ciudat intre orice sentiment din copilarie
si concluziile oricarei actiuni din prezent care coincid cumva cu ideea aia de
siguranta pe care mi-o dadea viitorul.
O lume s-a sfarsit strivita de alta privegheata de copii din
noi ce asteapta ca visele sa le fie inapoiate…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu